catalinapoiana.com

Continui să merg pe Camino. Un picior în fața celuilalt, după Burgos, urmează Meseta. Aproape trei zile de plictiseală și accese de panică care se zvonesc că te cuprind de-a lungul podișului.

Meseta este o parte a rutei franceze de pe Camino de care multă lume se ferește. Este între Burgos și Leon și este considerat un test de rezistență și de persistență din cauza celor aproape 20 de km de podiș întins, fără orașe, sate sau orice sursă de apă sau mâncare. În afară de asta, este recunoscut ca oferind un peisaj nespus de plictisitor pelerinului, fără copaci, cu un drum de pietriș obositor pentru picioare și mai ales pentru mintea care nu se mai poate concentra la a feri picioarele de pietrele enervante de pe drum.

Dar nu și primăvara.

Am plecat dimineața devreme din refugiu, cu nerăbdarea unui copil care urmează să dea un test. Am plecat împreună cu JungJun, pe la 7.30, ieșind din Carillon de los Condes cu oarecare emoții. Știam că în următoarele 3-4 ore nu voi avea nimic la dispoziție pentru a-mi distrage atenția. Niciun loc unde să beau o cafea mare cu lapte, sau să mănânc un dulce de recompensă. Singurele alimente pe care le aveam la mine erau o banană și un iaurt foarte dulce, plus o rezervă bună de apă. Îmi doream doar să nu plouă, era singura rugă cu care mi-am început drumul în ziua aceea. Încă mai aveam fiorii furtunii din urmă cu două zile, iar gândul că aș putea merge din nou o lungă perioadă de timp prin ploaie, mă îngrozea.

Am început să merg puțin mai alert, din dorința de a prinde coloritul răsăritului în natură și nu între pietrele micului oraș. JungJun a rămas în urmă, din cauza durerilor de gleznă și genunchi. Am fost recunoscătoare corpului meu că reacționează bine și l-am rugat să își găsească ritmul care îi convine cel mai bine. Sunt deja în a 15-a zi și simt că tot nu reușesc să urmez regula de aur, respectă-ți ritmul. Am ritmuri diferite, în funcție de momentul zilei și de vreme, iar gândul că nu mi-s predictibile resursele corpului mă neliniștea. Pentru mine era mai degrabă încă o dovadă că sunt inconsecventă și că nu pot urmări un tipar clar. În mintea mea, trebuia să fie o procedură și pentru asta și sigur aveam să găsesc disciplina să ajung la ea.

Încetul cu încetul m-am îndepărtat de pelerinii de pe drum, și am rămas doar cu minunatul răsărit și cu copacii de pe marginea drumului. Mă întrebam de ce toată lumea fugea de această parte a drumului, pe care acum o vedeam atât de frumoasă. Un jurnalist columbian, care mai făcuse drumul de câteva ori, îmi spusese cu câteva zile înainte că mulți pelerini iau autobuzul între Burgos și Leon, pentru că preferă să evite această parte.

Am avut parte de un soare extraordinar. Soarele răsare lent, se desfășoară în zeci de culori impresionante. Se ridică încet de parcă nici nu s-ar mișca. Însă e de ajuns să închizi ochii o singură clipă ca după ce îi deschizi să îl regăsești mai sus și mai luminos, ca și când ar fi acolo dintotdeauna. Și pierzi tot drumul lui.

Și totuși, Pământul e cel care se mișcă pentru noi și ne face cunoștință cu soarele în fiecare dimineață, în alte culori, sub un cer nou, îmbrăcat în nori proaspeți. Mi-am dat seama că nu contează ritmul. Uneori, pe Camino, simți că tălpile tale aud pământul de sub picioare, că se mișcă odată cu el, că se rotesc în mișcare ca și Pământul. Prinzi energie ca Feții Frumoși din basme și zbori fără să mai simți rucsacul din spate sau pietrele de sub picioare. Te lungești tot mai tare, de te legi cu mâinile de cer și îți faci picioarele rădăcini mișcătoare. Aluneci odată cu drumul. Ești parte din el. Nu mai ești un trecător, un om care merge pe drum. Nu mai ai mușchi ori oase. Ești drumul însuși.

Pe la prânz, Jason mă regăsește zâmbitor, prinzându-mă din urmă. Mă trezește după mai bine de patru ore, care au zburat teribil de repede, dar cu tot cu mine, cu tot cu peisajul minunat pe care l-am absorbit și l-am stocat detaliat în imagini mentale. Pe Jason l-am văzut din prima dimineață de dinainte de plecare. Arăta bolnav și părea să fie tulburat. Ochii lui albaștri erau pierduți, iar expresia feței sale era mereu speriată. Părea un puștan de 20 de ani, rătăcind prin lume în căutare de ajutor. Engleza lui mestecată în guma americanilor m-a făcut să nu îi dau prea mare atenție. De-a lungul drumului ne-am mai întâlnit ocazional, mulți dintre pelerinii cu care am mers la un moment dat, i-au fost și lui camarazi de drum, astfel încât mai aflam unii de la alții ce se întâmplă. Jason a fost nevoit să stea la pat aproape o zi întreagă, cu antibiotice și somn adânc. Mulți spuneau că era în urmă cu mai bine de două zile, așa că m-am bucurat să îl revăd acum mai bine, chiar dacă nu aveam nicio simpatie pentru el.

Am început să împărtășim din experiența drumului, mergând pas la pas destul de repede. Am descoperit că sentimentul inițial de respingere a fost reciproc, că drumul ne aduce multe lecții și că nimic nu e ceea ce pare inițial. În mai puțin de 4 ore am realizat surprinși că am ajuns la destinație cu ușurință, fără să simțim efortul drumului. Ne miram amândoi de ce ne-au speriat atât de mulți amenințându-ne cu provocările acestei părți a drumului, când totul a decurs atât de ușor. Când am lăsat rucsacul jos, mi-am dat seama de altceva: nu mai țineam minte nimic din ce am văzut de când mergeam cu Jason. Mă întrebam dacă întâlnirea cu el m-a salvat de la provocarea rezistenței mentale și a plictiselii sau din contră, mi-a furat împlinirea sufletului cu drumul. Era un stimul nou, care m-a furat de pe drum?

Când am coborât în sala de mese a refugiului privat din El Burgo Ranero, ne-am întâlnit cu Tom, irlandezul subțire, cu hanorac verde și barbă de ghimbir. Tom a mers alături de Jason vreo două zile, doar că într-un ritm mai alert. Așa că cei doi au fost foarte fericiți de reîntâlnirea lor camaraderească, însoțită de bere și cognac parfumat. Ne era foame, am decis să facem o plimbare prin sătuc ca să vedem care sunt opțiunile pentru masa de cină. În albergue-le privat în care stăteam puteai doar să comanzi meniul zilei la 10 euro, însă nu se putea găti nimic acolo. După un restaurant slinos și nicio urmă de magazin alimentar, ne-am întors în micul restaurant al refugiului, găsindu-l pe Tom la tejghea cu Bătrânul și marea, și berea liniștită cu care l-am lăsat. Am rămas acolo la cină, certându-ne cu hospitalero care a refuzat să ne servească un meniu la două persoane, și care m-a ajutat să descopăr că spaniola mea se îmbunătățește teribil la nervi.

A doua zi au început adevăratele provocări. Jason a vomitat de cum a ieșit pe ușa albergue-lui și s-a plâns de dureri de stomac până după amiază. Din ziua aceea, timp de o săptămână, în fiecare zi starea de rău se muta de la unul la altul. Următorul a fost Tom, apoi eu, și iar Jason, cercul continuând parcă la nesfârșit. Să fi fost provocările Mesetei? Eu una am luat-o ca pe o curățare trupească și firească de care mă bucuram că se întâmplă. O simțeam ca pe o purificare binevenită a organismului, care dădea afară tensiunea acumulată. În plus, mergeam în fiecare zi tot mai mult, alegând să facem ultimii km către Leon într-o tură lungă: 37 de km, în aproape 10 ore.

Cu toate astea, băieții se țineau de glume adolescentine, făcând întrecere în creativitatea lor masculină. Se bucurau că aveam simțul umorului și că putem comunica în engleză chiar și în finețurile peiorativelor, iar acolo unde nu găseam sare și piper era din cauza potențialelor bariere lingvistice sau de gen. Mă simțeam parte din gașca de băieți, iar asta era un lucru minunat pentru mine. Cei doi frați ai mei, s-au întors lângă mine, iar acum puteam să îmi împlinesc nevoile de soră pe care le aveam din copilărie. Era un perfect bonding după nici două zile petrecute împreună și eram fericiți că parcă ne știam de o viață.

După aproape o zi întreagă în care norii de ploaie ne-au cruțat, amenințându-ne doar ici colo cu câte o rafală de stropi ușori, la nici jumătate de oră de Villar de Mazarife a început să plouă mărunt. În timp ce își scotea pelerina de ploaie din rucsac, Jason s-a întors brusc cu spatele strigând toaletă. Nu am auzit bine, așa că m-am întors să întreb ce e, când Tom deja făcea poze râzând cu gura până la urechi, nu atât de Jason care părea că stă drepți și ascultă un imn, cât despre mine care m-am întors imediat cu spatele strigând că sunt nebuni și că așa ceva nu se face. Jason se pișa în mijlocul drumului ca un puștan care își strigă libertatea de a face ceva neconvențional. M-am înroșit de furie și am pornit la pas cu mult înaintea lor. În capul meu vorbea o dirigintă nervoasă și indignată. În același timp, îmi făceam griji că nu sunt destul de fermă în stabilirea limitelor și că nu sunt constantă în modul de impunere a spațiului meu față de noii mei tovarăși.

Când am ajuns în Villar de Mazarife, i-am așteptat doar ca să le spun unde am decis că voi sta, fără să aștept vreo părere din partea lor. Am mers înspre Casa de Jesus, cu ei după mine, urmându-mă cu capetele plecate și dându-și coate „pe nevăzute”. Mă rugam să regăsesc smerenia și bucuria pelerinului în acest albergue. Prea trăiam în lumescul din care am plecat. Îmi trebuia iar natura și puritatea ei, legătura aceea incredibil de firească cu drumul și peisajul în care mergeam.

Când am ajuns acolo, amândoi s-au risipit rapid, iar în drum spre ieșire Tom mi-a spus blând că îmi lasă spațiul de care se pare că am nevoie. M-am pus pe despachetat, am făcut un duș și abia când am intrat din nou în cameră am văzut că pereții sunt plini peste tot de desene, culori și îndemnuri frumoase. Am zâmbit și am mulțumit, încă neîmpăcată cu mine.

După două ore, aveam să găsesc un mesaj cu lecția zilei, învățându-mă că mereu învățăm. M-am întors în cafeneaua albergue-lui, unde i-am găsit pe cei doi tovarăși, cu fețe serioase și încurcate. După o scurtă rugăminte fermă și serioasă la care am primit un răspuns serios, am convenit împreună că uneori limitele sunt binevenite. Ne-am uitat împreună la meciul cu FC Barcelona și am împărțit o farfurie imensă de cartofi prăjiți băltiți în ketchup.

Nimic din ce vine nu e degeaba. Totul se învață. Iar uneori regulile nu ne îngrădesc, ci ne eliberează.