catalinapoiana.com

Sunt în ziua 20 de mers. Mi-aș dori să fi avut la mine toate cablurile necesare pentru a putea adăuga și poze la acest computer vechi cu o unitate cu CD-rom. Fiecare zi aici e absolut magnifică și de fiecare dată găsesc cel puțin un detaliu sau un peisaj care îmi schimă starea de spirit cu totul. În bine. Probabil că asta este starea de prezență generată de slow living, de nu fi în viteză.

De duminică încoace am plecat de lângă grupul de coreeni. Mă simt ca și când aș fi plecat de acasă, dintre frați, către facultate. Americanul și irlandezul alături de care merg, sunt doi adolescenți îmbrăcați în pijamalele unor tineri de 30 de ani. Au ales să își arunce vârsta la o parte, încărcați de tragedii și momente dureroase din trecut. Pe drum am auzit atât de multe povești de viață, dar cele mai fascinante îmi sunt poveștile oamenilor despre ei înșiși.

Uneori mă întreb dacă alți pelerini mă aleg pe mine sau eu îi aleg pe ei. Sau pur și simplu Camino o face. Ca în viață, întâlnești oamenii care îți pot alina suferințele și îți pot da lecțiile de care ai nevoie ca să evoluezi.

În Boadilla del Camino, în prima zi de Paște Catolic, am avut surpriza de a întâlni un angelito. César este un firicel de om, cu păr cârlionțat și o bandană în dungi care îi ține laolaltă părul adolescentin. Are vocea la fel ca și pasul său, subțire și ușoară, blândă și veselă. L-am întâlnit într-o cafenea în care am fost nevoită să îmi iau un suc pentru a putea folosi toaleta. S-a așezat la masă, cu ochii mari și jucăuși, care păreau să cânte veseli simpla bucurie de a fi acolo, cu o cafea mare cu lapte și o cutie generoasă de fursecuri. Așezându-mă cu el la masă, speram să am parte de o scurtă discuție, după care să mă întorc la drum singură. Cu o zi în urmă, trecusem printr-o furtună urâtă, în urma căreia am rămas cu bocancii plini de apă, spânzurați acum de rucsac, în speranța că se vor usca. Rucsacul era greu, papucii incomozi, iar eu încă aveam capsa pusa din cauza zilei anterioare care s-a încheiat până la urmă cu un duș abia călduț.

Pe fereastra cafenelei, privesc cu mare interes la treptele bisericii de lângă, căutând să văd dacă este închisă, așa cum sunt majoritatea bisericilor de pe Camino. În biserica Santa Maria la Blanca am avut parte de un ghid religios, aflând că César a urmat și facultatea de teologie. Aproape că sărea de pe un picior pe altul, prezentându-mi fiecare icoană, fiecare sfânt ca și cum făcea parte din identitatea lui, din familia lui extinsă. Îi prezenta pe toți cu un sumar scurt despre viața lor și despre simbolurile pe care le poartă. Mi-a amintit de Adam și Eva, despre care nu scrie nicăieri în Biblie cum că ar fi mâncat dintr-un măr, ci că strămoșii noștri au intepretat asta, aducând mărul în ilustrațiile ulterioare din cauza că în limba veche, cuvintele măr și păcat erau la fel.

După lecția scurtă de religie, am avut parte de o lecție de istorie. César mi-a arătat diferite semne pe pietrele care făceau parte din zidurile bisericii. Erau însemne diferite, dar vizibile în zidurile vechi, semne care se repetau haotic și fără noimă. Am aflat că la construcția bisericilor participau majoritatea familiilor din satul respectiv și că erau plătiți pentru fiecare piatră adusă. Așa că fiecare familie avea propriul ei însemn, astfel încât cel care construia biserica să știe pentru ce marfă să îl plătească. Am început să le caut peste tot, ca un copil care descoperă noi tărâmuri, țesând în minte povești cu iobagii creștini, care au rămas vii în zidurile bisericii Santa Maria del Blanca, dintr-un mic sat din Spania.

Un ciripit m-a trezit din visare. Era César, care imita o vrabie, în timp ce căuta privirile dezorientate ale turiștilor din biserică. M-a luat de braț râzând, amintindu-mi că bucuria e ceva cu care să te hrănești voit. Ieșind afară, mi-a arătat platforma de piatră din fața bisericii, spunându-mi că în trecut aici se adunau în special tinerii pentru a discuta cu înțelepții satului și cu preoții bisericii despre viața lor, despre viitorul lor și despre Dumnezeu. Cei care nu erau botezați, nu aveau voie să intre în biserică, însă întregul sat se aduna acolo pentru a găsi răspunsuri la întrebările lor spirituale.

Ceea ce mi s-a părut interesant la César este că a mai făcut Camino până la Santiago de Compostela, în urmă cu doi ani. Acum era aici pentru doar câteva zile de vacanță, în care a ales să fie iar pelerin. L-am întrebat dacă nu îi va lipsi iar Camino, și dacă nu ar fi fost mai bine să îl facă și de data aceasta cu totul, până la capăt. Mi-a răspuns cu blândețe:  Camino îl porți în tine. Până ajungi la Santiago vei descoperi că îl faci de fapt în fiecare zi. Nu îmi lipsește, pentru că eu îl continui. Am căzut pe gânduri. Nu există început și sfârșit, ci doar un continuum?

Două ore mai târziu, am ajuns în Carrión de Los Condes. Aici am ales din nou un albergue catolic, condus de parohia catolică. Dupa ce mi-am luat la revedere de la angelito, seara am participat la slujba catolică de Paște, o experiență cu totul aparte pentru că alterna între o limbă veche și limba spaniolă. Nu am simțit însă vibrația și bucuria de la slujbele ortodoxe, iar predica este cu totul și cu totul diferită. Tânărul preot îndemna cu pasiune, strigând enoriașilor cuvinte de laudă către bucuria reînvierii lui Iisus.

E 3 aprilie, sunt în Villar de Mazzarife, într-un albergue numit Casa de Jesús, cu pereți colorați și texte haioase sau filosofice lăsate de pelerinii inspirați de Camino. Ieri am mers 10 ore, iar gândurile încă se mai așază. Am forțat corpul și mintea, și am făcut 37 de km, pentru a ajunge în León. În albergue-le de acolo, o mănăstire de măicuțe simpatice și evlavioase, am lăsat corpul să adoarmă greoi, uitând de orice durere fizică.

Ziua de azi a fost intensă. Să deschid mailul la final de zi e ca o mărturie că nu sunt total desprinsă de lume așa cum o cunosc eu. Și mărturia vine în inbox, prin cuvintele pe care le găsesc scrise tot de la un pelerin:  Te rog să ai grijă de tine și să iți devii o prietenă bună, nu trebuie să îți fii predicator, profesor sau mamă. 

Ce este o prietenă bună?