catalinapoiana.com

Are fire de păr alb în barba-i sârmoasă, iar pasul său greoi e anunțat de mănunchiul cu multe chei pe care îl poară agățat de blugii soioși. Mâinile lui ca niște cârnăciori grăsuni purtați pe post de degete ne aduc cu agilitate farfuriile la masă, oprindu-se pentru o clipă ca să decidă la cine va rămâne mai întâi mâncarea. Fredonează cu grație Chopin.

Suntem în Agés, la un albergue privat, unde dormim într-o mansardă frumoasă, la jumătate de preț. Eram murați până la piele și brăzdați de un vânt rece de iarnă, iar doamnei de aici i s-a făcut milă de noi și ne-a primit în podul hostelului, amenajat ca un spațiu drăguț de relaxare. Cu spaniola mea ruginită și grupul meu de coreeni nu prea vorbitori de engleză sau alte limbi europene, am reușit să ne cazăm aici în loc să mai mergem încă 3 km până în Atapuerca.

La masă suntem fericiți și curați, ei discută în coreană și mănâncă cu poftă, iar Jungjun îmi traduce sumar ideea discuției. Mă uit la pofta teribilă cu care mănâncă și la trăsăturile lor atât de diferite de ale noastre. Hun, June, Jun și Jungjun sunt foarte diferiți, însă trăsăturile lor sunt desenate perfect într-o simetrie interesantă.

Hun este înaltul trupei, fost fotomodel, cu mișcări lente care desenează în aer, chiar și atunci când își scoate ochelarii fashion de soare să se apere împotrivă vântului. E prietenos și deschis, nu vorbește engleză, dar ne înțelegem rezervat prin semne. Umblă aplecat de spate, mai mereu cu mâinile în buzunare, iar mersul pe Camino cu bețele lui lungi de drumeție e că un schi pe uscat, făcând dintr-un pas trei pași de-ai mei. Ca și ceilalți, mănâncă gălăgios și cu poftă, și se bucură să își așeze mereu un picior pe scaunul pe care stă. June este foarte expresiv atunci când vorbește, expresiile lui faciale sunt foarte dinamice și hilare. Râdem împreună de cele trei cuvinte în coreană pe care am reușit să le învăț și de engleza lui mimată. Jon, pe numele lui scurt, are parul mare și stufos, iar pe pomeții lui ridicați sunt așezați o pereche de ochelari de vedere, cu ramă groasă neagră, care se întinde până sub bretonul feminin. Are buzele proeminente, și fața mai rotundă și se exprimă liber, în toate bucățile de limbi străine pe care le cunoaște și o mimica internațională foarte reușită. Ne înțelegem ca și copiii de la grădiniță, prin multe semne și onomatopee. El învață engleza, eu coreana, ne înțelegem de minune. Pe drum, ia toate pietrele înainte și merge cu genunchii îndoiți. E la fel de neîndemnatic ca și mine și râdem mult. Jungjun este brainiacul familiei de pelerini. Are tot felul de gadgeturi, știe engleza și își ascunde vârsta de 32 de ani sub un chip de 20. Cu el povestesc ceva mai mult, dar este la fel de rezervat ca și ceilalți. În afară de adevărată sa vârstă, mai ascunde multe calități și gânduri neașteptat de profunde.

Merg cu grupul simpatic de coreeni de vreo 4 zile deja, și din când în când și cu neamțul albastru sau cu australianul de 60 de ani. Sunt întrebată adesea cum de am nimerit să merg tot cu ei, coreenii. Nu se cunoșteau dinainte nici ei, așa cum nu îi știam nici eu. Dar s-a creat o legătură tovărășească, cumva ca în studenție, în care ne hlizim și ne ajutăm reciproc în fiecare zi. Mă bucură bariera lingivstică pe care o avem și pe care o împingem în fiecare zi tot mai departe, pentru că îmi permite să merg singură, în introspecție, chiar dacă sunt la pas cu ei, sau cu câțiva km distanță. Stăm la povești atât cât să ne destindem sau cât să ne consultăm cu privire la logistică, impresii și alte lucruri practice. Nu știu exact cum ne-am adoptat reciproc.

Am încheiat săptămâna într-o biserică din Tosantos, recomandată de un hospitalero din Grañon. Acolo am fost invitați la o cină gratuită dedicată pelerinilor, cu ocazia deschiderii unui nou albergue (hostel pentru pelerini). A fost o seara bizară, fiind la început de drum, mai toți eram încă în propriul proces, cu fricile și insecuritățile la vedere. Laolaltă cu oameni diferiți și interesanți, înfometați și fericiți să se bucure de vinul bun de pe masă și mâncarea calda. Ne-am cazat într-o catedrală catolică, reabilitată pentru nevoile unui drumeț, cu toalete, dușuri, loc de luat masa și loc de dormit, pe saltele. Înainte de a urca în locul destinat somnului, pelerinii americani s-au așezat în fata șemineului povestind despre experiențe anterioare din alte drumeții sau chiar de pe Camino. Deși diferiți, sentimentul de împreună era mai puternic. Dimineața devreme, coborând din locul de dormit – un pod deschis cu saltele, citesc în gând „avem timp. am învățat că nu este întotdeauna deajuns să fii iertat de alții. Câteodată trebuie să înveți să te ierți pe tine însuți (Octavian Paler). M-am întors spre prima persoană de lângă mine și am început să vorbesc românește, uitând unde sunt. Mi s-a făcut dor de casa.

Seara din Tosantos a fost din alt capitol. Desi nu am avut căldură, și am dormit tot pe jos, că și în ziua precedentă, cazarea a fost pe bază de donații, într-o casă care a aparținut bisericii. După ce am gătit cina împreună, am urcat într-o cameră și mai friguroasă, în care am participat la un fel de rugă. Ne-am așezat cu toții pe unde am putut și fiecare a primit textul în limba lui, sau în limba engleză. Am citit pe rând, câte o parte din psalm și predica, în spaniolă, coreeană, italiană, engleză, suedeză și germană. Conform tradiției, am citit  apoi bilețelele lăsate de alți pelerini, cu rugăciunile și dorințele cu care au venit pe Camino. Fiecare a primit un bilețel în limba sa natală, pe care l-a citit cu voce tare. Primul bilețel, citit în spaniolă, a fost extrem de dureros. Chiar dacă nu l-au înțeles toți,  am plâns cu toții și am simțit durerea adâncă a tânărului pelerin, care își cauta puterea după o serie de suferințe înfiorătoare. Citind cuvintele în propria limbă, fiecare a fost extrem de mișcat de aceste momente. Douăzeci de oameni cu istorii, culturi și limbi diferite conectați la propria poveste într-un spațiu comun. A fost prima dată când am simțit că e imposibil să te simți singur în lumea asta.

După ce ne-am întors în cameră, nimeni nu s-a mai plâns de frig, de dureri musculare sau de oboseală. Emoționați, am scris propriile bilețele, care urmează să fie citite timp de 20 de zile, până în ziua Sfintelor Paști.

Camino e un drum în care lecțiile sunt multe și vin de la oameni, de la natură, și de la propriul tău corp. Poți scrie o carte despre o singură zi. Dar recunoștința de a fi aici cu inima deschisă rămâne smerită în spatele oricăror cuvinte.