catalinapoiana.com

Uterga. Lângă mine, un japonez în vârstă de 64 de ani, săritor și pus la punct cu toate detaliile. Nu vorbește engleză. Are un ritm propriu, din care nimeni nu îl scoate. E în lumea lui, și e fericit cu asta. Zâmbește și îți întinde un device când vrei să îi spui ceva, care îi traduce ce trebuie. Anul 2013. Pe lângă engleza sa foarte subțire, mai încropește câte ceva în franceză, spaniolă și multe alte limbi care se regăsesc în ghidul său. Când mă uit la el, parcă văd toate filmele asiatice despre budiști, echilibru și viață: puține microexpresii, mișcări lente, privire senină.

Mai am 7 km până la următoarea etapă, Punto de la Reina, dar am decis să rămân aici. Un albergue privat, drăguț, dar nu foarte primitor. Apa e foarte fierbinte, am avut ocazia unui duș foarte lung, în care mușchii s-au desfătat în relaxare totală. Toate dor, dar e ca și când fac parte din mine și nu le-aș concepe altfel.

Primele zile am mers alaturi de mulți pelerini, majoritatea bărbați, care se bucură de vârsta a doua sau a treia. Sunt puțini tineri, iar cei care sunt pe aici în perioada asta sunt americani sau coreeni. Fiecare are ritmul și povestea lui și e interesant să te întâlnești cu ei pe drum, în pauze, seara în albuergue. Îi recunoști deja că pe propria familie, unii mai îndepărtați, alții mai apropiați, depinde când i-ai întâlnit.

O australiancă cântă la duș. E prima ei zi și e fericită. Mă simt ca în căminele studențești, spre care tânjeam din afară: acolo părea o viață cu de toate, în care ai voie să nu fii adult, să testezi relații, situații și să trăiești pur și simplu.

Cred că astăzi am învățat din nou să merg. Prima zi a fost în ritmuri diferite, parcă aș fi vrut să mănânc toată prăjitură dintr-o dată și apoi să mă întorc. Am plecat din St Jean Pied de Port, după o noapte răcoroasă, în care hospitalera aproape că m-a îmbrățișat repetându-mi întruna Sin miedo, sin miedo. Mă pironea cu privirea repetându-mi să nu îmi fie frică – o fi o emoție care se citește pe fața mea, dar de care mă disociez cu succes. Am plecat în grup mare, dar nu am putut să țin pasul cu ei. Îmi aminteam de regula de aur: respectă-ți ritmul. Am ajuns să merg singură, fericită de soarele de afară, și de lumina puternică. Eram euforică și fericită pe drumurile din Pirinei. Mă simțeam că și când am mai fost pe acolo și trăiam un dor nebun al reîntoarcerii. Dar m-am abătut de la șoseaua frumoasă, înconjurată de munți înzăpeziți, colorați pe alocuri cu verdeață. Și m-am trezit la realitate. Pierdută în gânduri, m-am trezit urcând până la cei 2000 de metri, în zăpadă până la genunchi, încercând să văd șoseaua. După următoarea cotitură. După o oră jumătate, în care nu mai știam ce să cânt, și pe cine să mai chem în ajutor, apare Jan. Un pădurar din Slovenia, gata să lase rucsacul mai mare decât el că să îmi sară în ajutor. Cu pălăria lui verde, părea piticul care mă așteaptă cu oala plină de galbeni la capătul curcubeului. Dar nu a durat mult fericirea, că l-am pierdut total – la naiba cu bariera noastră de limbă și cu panicile mele – și m-am regăsit răsuflând însetată că un vițel care își flutura buzele în soare, încercând să respire. Un alt angelito apare, un neamț asortat în albastru, care mă ajută să trec poteca pentru încă aproape două ore. Step by step, cu precizie nemțească, povestim cu greu despre viața lui, despre prieteni și despre cea de a treia oară când se află pe Camino. Cum revine aici ca să încheie o poveste, dacă după primul drum s-a despărțit de iubita lui, revine aici ca să își găsească aleasa. Cea care rămâne. Ce ironic, pe un drum din care lecția primei zile pentru mine este să continui să merg, lent dar fără oprire. Faptul că neamțul albastru știe drumul și ce urmează, mă liniștește. Când am ajuns în sfârșit la șosea, ne întâlnim cu alți pelerini, care își lasă rucsacul jos și îmi sar în ajutor cu dulciuri și apă, răzând și glumind pe seama copilului palid și alb ca zăpadă. Eu. 25 de ani.

În Roncesvalles, am participat la prima slujba catolică, unde am primit și binecuvântarea preoților. După Roncesvalles, drumul către Zubiri a fost însorit. Apoi, către minunata Pamplona, m-am bucurat de mai bine de 8 ore de mers în ploaie. Ciudat, nu? În România nu aș fi zis niciodată că e o bucurie să merg cu orele prin ploaie. Dar experiența asta are ceva apare, pașii de sub picurii de apă, priveliștea care se modifică lent, verdele care mă înconjoară, fac ordine în gânduri și se așază într-un frumos aparte.

Trecând prin Pamplona în dimineața însorită a zilei în care scriu aceste rânduri, s-a trezit în mine sentimentul turistului. Nu mai voiam călătorie spirituală. Aveam chef de stat la terasă, cu croissant și cafea bună, privind orașul acela frumos, cu spaniolii somnoroși și aranjați plecând către facultate sau serviciu.

Continui să merg împreună cu neamțul albastru, un șofer de autobuz care povestește despre sport, și surprinzătoarele sale experiențe din Nepal sau Thailanda și frumoasele lui fiice adolescente. Lucrează doi ani fară concediu, că apoi să plece pentru 3 -4 săptămâni în vacante low budget în care să cunoască oameni interesanți, să privească fluturi și păsări.

Urcând spre Alto del Perdon, la 790 de m, un deal vestit pentru siluetele din tablă ale pelerinilor din secolele trecute și pentru eoliene futuriste, mi-am dat seama că mergeam cu nasul aproape de pământ, urmărind cu interes fiecare pas. Îmi ridic privirea, îndreptând spatele cu rucsacul de 7 kg. Auzi, tu cum reușești să urci dealul ăsta cu spatele drept? îl întreb pe neamțul semeț. Zâmbește cu compasiune, spunându-mi că mersul gârbovit că o bătrână îndurerată nu mă vă ajuta să respir. Îmi explică că atunci când corpul stă drept, pieptul inspiră mai mult oxigen, mintea este mai relaxată, iar mersul mai ușor. Daca fac un efort să îmi trag pașii cu greu după mine, sprijinindu-mă în băț ca și când urmează să îmi dau duhul, nu fac decât să supun mintea la un efort în plus. Tot ce trebuie să fac este să mă mișc în ritmul inimii. Inima mea nu se oprește. Bate constant, în propriul ei ritm. Trebuie doar să o ascult și să merg după ea. Iar rucsacul va sta singur în spate, fără că umerii mei să îi devină sclavi.

Oare am nevoie de încă 20 de ani ca să înțeleg pe deplin asta? Se spune că acest drum, Camino, îți spune atât de multe despre tine, și pentru tine, încât e de ajuns să ai inima deschisă.

Poate că la 25 de ani am învățat să merg.

Buen Camino!