catalinapoiana.com

De mai bine de două zile, noaptea părea mai lungă și mai neliniștitoare. Ce se va întâmpla la întoarcere? Cum plec? De ce plec? De ce îmi mai doresc să plec dacă tremură inima în mine ca o vargă bătută în vântul lui martie? Hotărât, mort-copt, trebuie. Stop thinking, just action. E deviza cu care am rămas în minte de la cursul de acum jumătate de an.

– Alo? Bună ziua.

– Bună ziua și la mulți ani încă odată.

– Da, la fel…

Îmi auzeam vocea spartă și tremurândă care părea să continue fără mine. Cu dinții aproape încleștați, micindu-mă pe scaunul biroului, strângându-mă tare în mine, am continuat.

– V-v-v-am sunat, poate aveți cândva câteva minute… Vreau să plec, să îmi iau z-z-zborul. Prin martie aș vrea. Vreau să fac Camino.

– Aoleu. Deci vrei să zbori. La propriu sau la figurat?

Era o altă întrebare capcană în care mă prindea. Era fosta mea profesoară de engleză, care niciodată nu știam cu cine din mine vorbește. De multe ori vorbeam aproape automat cu ea, iar la finalul conversației îmi dădeam seama că am primit răspunsuri noi, de la mine însămi. Acum era un alt moment din acela.

– Ăăăă, și și. Adică nu. Doar la propriu. Sau și la figurat, dar numai pe Camino. Nu știu. Eu aș vrea să merg. Și aș avea nevoie de câteva sfaturi. Știu că dumneavoastră l-ați făcut atunci vara, însă eu aș vrea să merg acum.

Spre finalul conversației, lucrurile păreau să devină mai ușor de întâmpinat, mai ales că veneau prin ochii unui fost pelerin.  Despre drum, număr de zile, de kilometri, lista cu necesarul de pus în rucsac, bugetul, oamenii, refugiile, păreau că le trăiam chiar atunci, odată cu ea. Nici nu știam de ce îmi mai era teamă. Până când, în schimbul de replici de la revedere, m-am auzit spunând:

– Îmi e frică de ce se va întâmpla la întoarcerea mea.

Deși mi-am luat notițe pe tot parcursul conversației, în final am ajuns să fixez peretele alb cu privirea, în mintea mea învârtindu-se aceeași replică a ei: Expect the unexpected.

Cât de neașteptat putea fi? Și de ce?

Care putea fi cea mai mare frică? Ai crede că acest the unexpected, care se precede atât de dur cu articolul lui foarte hotărât, ar fi trezit spaima în inima mea tânără și mereu protejată de o linie destul de ferice a destinului. Urma să merg pe jos de-a lungul unei țări necunoscute, să trec granițe, străzi, munți, șesuri nemaiîntâlnite, nici măcar în imaginația mea. Copilăria mea fusese una la bloc și fusesem unul dintre copiii aceia care nu învățase niciodată să meargă pe bicicletă. Cum era acum să intru în așa aventură cu tot cu mâini și picioare?

Nu știu dacă încrederea prea mare în abilitățile mele sau poate în divinitate ori inconștiența vârstei, mă făceau să nu îmi fie teamă. Nu de asta.

Îmi era teamă de ce voi găsi la întoarcere. De cum va diferi lumea mea, pe care o lăsam în urmă dintr-o ambiție, dintr-un vis adolescentin. Ce aveam să văd cu noii mei ochi când mă voi întoarce? Cum îmi voi regăsi iubitul, familia, prietenii? Care legături vor deveni mai puternice și care se vor rupe?

Gândeam că pe Camino mă voi regăsi. Mă voi cunoaște. Eram pisica sau leul din oglindă?

Aveam de gând să aflu.